Film experimental despre mistica si dezgroparea unor traditii dubioase in circuitul autohton al prezentului reformulat. Constructia lui s-a format pe prilejul de a testa diferiti oamenii in configuratii uluitoare. Ei au fost transpusi intr-o realitate plina de calitate specifica dimensiunii selective dar cu parfum real, prezent. Indraznesc sa afirm astazi, cu acest montaj, desi eram la inceputurile mele ca si tehnica(2000), ca inca are puterea si astazi de a capta si de a transmite bizarul si misticul fortelor calauzitoare ascunse.
Dragos Botezat/2023
Experimental film about mysticism and the unearthing of some dubious traditions in the autochthonous circuit of the reformulated present. His construction was formed on the occasion of testing different people in amazing configurations. They have been transposed into a reality full of quality specific to the selective dimension but with a real, present fragrance. I dare to say today, with this montage, although it was in my beginnings as a technique (2000), that it still has the power even today to capture and transmit the bizarre and mystical of hidden guiding forces.
Dragos Botezat/2023
Limitele unui instrument de lucru pot fi direct investigate prin intermediul operei, atunci când o faci trasând primii paşi în lumea camerei video, acesta fiind parcursul lui Dragoş Botezat la începuturile experimentarii sale în acest mediu.
Ce înseamnæ sa utilizezi mijloacele tradiţionale obţinând un rezultat nou, o diferenţa semnificativa?
Înseamnæ sa “probezi” atât culorile cât şi întunericul, îndepartându-te de lumina diurna, de vizibil, patrunzând în lumea “Şamanilor desueţi”. Trecând de porţi şi praguri ai intrat pe un fagaş al “inversarii”unde negrul este alb iar lumina este întunecata. Aici la marginea lucrurilor totul se situeaza într-o tenta de albastru-gri translucid.
Cutele pânzei şi cilindrii ramificaţi care încoroneaza capete de şamani, extind şi bulverseaza encefalul.
Craniul şi “gaurile”sale vitale sunt astupate, învaluite în noi podoabe capilare într-o continua mutaţie.
Camera şi operatorul ei au mai întâi rotaţiile şi trepidaţiile frenetice ale începutului, pentru ca mai apoi sæ intre intr-o noua stabilitate, o etapa a sedimentarii progresive.
Pielea, cel mai “întins” organ de simţ al omului, acea îmbracæminte jilava şi plæpânda este pentru Dragoş Botezat atat un loc privilegiat unde sunt proiectate fantasmele sale, cât şi pânza unde se întâlnesc reflexele unei lumi telurice.
Spaţiile unde se afla “şamanii” înscriu ceremonialurile acestora într-un univers postnuclear, unde urbanicitatea este definitæ prin pereţi corodaţi şi incinte betonate ale unor complexe sportive abandonate de populaţii ciclopice. Cu greu s-ar putea spune dacæ “şamanii desueţi” vindeca s-au tæmaduiesc pe cineva cu licorile lor radioactive; ei însa nu şi-au uitat menirea şi, într-o lume care este plina de “disenchantment” adica dez-iluzionata cât şi des-coperita, se vindeca singuri între ei.
Omul devine artist atunci când modifica, iar aceastæ menire a sa este aproape compulsiva, îndemnandu-l sa “impregneze” şi sa satureze suprafeţele din jur, fie ca acestea se afla în vaile golaşe şi pietroase ale munţilor luând forma unor glife albastrui, fie la malul marii unde corpul uman şi prelungirile sale de lemn zac întinse între frânghii suspendate.
Nu în ultimul rând muzica, substratul sonor este investit cu o importanţæ deosebita de Dragoş Botezat, ea il poarta în explorarea sa cinematica. Imaginea nu poate fi subordonata sunetului, în acest caz pentru ca amandouæ se susţin reciproc, înlaturând pauzele şi constrângându-le sa vorbeasca.
Ce înseamnæ sa utilizezi mijloacele tradiţionale obţinând un rezultat nou, o diferenţa semnificativa?
Înseamnæ sa “probezi” atât culorile cât şi întunericul, îndepartându-te de lumina diurna, de vizibil, patrunzând în lumea “Şamanilor desueţi”. Trecând de porţi şi praguri ai intrat pe un fagaş al “inversarii”unde negrul este alb iar lumina este întunecata. Aici la marginea lucrurilor totul se situeaza într-o tenta de albastru-gri translucid.
Cutele pânzei şi cilindrii ramificaţi care încoroneaza capete de şamani, extind şi bulverseaza encefalul.
Craniul şi “gaurile”sale vitale sunt astupate, învaluite în noi podoabe capilare într-o continua mutaţie.
Camera şi operatorul ei au mai întâi rotaţiile şi trepidaţiile frenetice ale începutului, pentru ca mai apoi sæ intre intr-o noua stabilitate, o etapa a sedimentarii progresive.
Pielea, cel mai “întins” organ de simţ al omului, acea îmbracæminte jilava şi plæpânda este pentru Dragoş Botezat atat un loc privilegiat unde sunt proiectate fantasmele sale, cât şi pânza unde se întâlnesc reflexele unei lumi telurice.
Spaţiile unde se afla “şamanii” înscriu ceremonialurile acestora într-un univers postnuclear, unde urbanicitatea este definitæ prin pereţi corodaţi şi incinte betonate ale unor complexe sportive abandonate de populaţii ciclopice. Cu greu s-ar putea spune dacæ “şamanii desueţi” vindeca s-au tæmaduiesc pe cineva cu licorile lor radioactive; ei însa nu şi-au uitat menirea şi, într-o lume care este plina de “disenchantment” adica dez-iluzionata cât şi des-coperita, se vindeca singuri între ei.
Omul devine artist atunci când modifica, iar aceastæ menire a sa este aproape compulsiva, îndemnandu-l sa “impregneze” şi sa satureze suprafeţele din jur, fie ca acestea se afla în vaile golaşe şi pietroase ale munţilor luând forma unor glife albastrui, fie la malul marii unde corpul uman şi prelungirile sale de lemn zac întinse între frânghii suspendate.
Nu în ultimul rând muzica, substratul sonor este investit cu o importanţæ deosebita de Dragoş Botezat, ea il poarta în explorarea sa cinematica. Imaginea nu poate fi subordonata sunetului, în acest caz pentru ca amandouæ se susţin reciproc, înlaturând pauzele şi constrângându-le sa vorbeasca.
ŞTEFAN TIRON-critic de arta/2000
The limits of a work instrument can be investigated directly through the work, when you do it by tracing the first steps in the universe of the video camera, this being the path Dragoş Botezat walked at the beginnings of his experimenting in this field. What does using traditional means and obtaining a new result, a significant difference mean? It means “trying” both colours and darkness, going away from day light, from the visible, entering the world of “Obsolete Shamans”. Having passed gates and thresholds you went on a path of “inversion”where black is white and light is dark. Here, on the edge of things, everything is situated in a nuance of translucid blue-grey.The canvas folds and branched cilinders that crown the shamans’ heads extend and dissipate the encephalon. The skull and its vital “holes” are sealed, covered in new thatches in permanent mutation.The camera and cameraman first perceive the phrenetic rotations and vibrations of the beginning and then go into a new stability, a stage of progressive sedimentation.The skin, the “widest” human sensory organ, that damp and puny clothing is for Dragoş Botezat both a priviledged place where his phantasms are projected and the canvas where the reflections of a telluric world converge.The spaces where the « shamans » are circumscribe their rituals in a post-nuclear universe where urbanicity is defined by corroded walls and concrete enclosures of sport centers abandoned by cyclop populations. Hardly could you tell whether “the obsolete shamans” heal anybody with their radioactive potions; however, they did not forget their calling in a “disenchanted”, that is dis-illusioned and dis-covered world; they heal each other. Man becomes artist when he changes things and this calling of hi sis almost compulsive, urging him to “impregnate” and saturate the surrounding surfaces, be they in the barren rocky valleys of the mountains taking up the shape of bluish glyphs, or on the sea shore where the human body an dits wodden prolongations lie stretched out among hanging ropes.Not last the music, the sound underlayer is invested with special importance by Dragoş Botezat, it carries him throughout his cinematic exploration. The image cannot be subjected to sound; in this case because both support each other, filling pauses and constraining them to speak.
ŞTEFAN TIRON-art critic/2000
